Imaturitate.

Au trecut zile şi nopţi şi ploi i-au udat şi vânturi i-au bătut. Nu prea multe, într-adevăr, dar suficiente.
- Ştii… Mi-a plăcut…
- Da, şi mie. Şi mi-e dor de tine, de noi…
- Acum e partea în care eu te cred, nu?
- Vorbesc serios!
- Lasă, mai bine nu mai vorbii… Oricum  n-avem ce să ne spunem…
- Poate ai dreptate, iubito…
- Nu poate, sunt sigură!
- De ce mai continuăm aşa?
- Degeaba, crede-mă. Mi-ai promis multe chiar din prima zi.
- Pentru că am simţit că va rezista chimia asta dintre noi. Mi-ai plăcut mult… Mai ştii? Erai fata care stătea pe o bordură, în parc…
- Trebuia să ştii că lumea asta e rea şi că sentimentele nu rezistă într-o lume lovită de aparenţe. În general, tot ce se naşte moare chiar de la început… Dar poate ochii tăi albaştrii nu văd asta…
- Nu am ştiut, dar se pare că realitatea ne loveşte pe toţi la un moment dat…
- Oricum, chiar mi-a făcut plăcere şi mulţumesc pentru momentul din parc. Memorabil! Chiar nu am mai simţit ce am simţit atunci niciodată…
- Şi ce ai simţit atunci?
- Nu cred că pot reda în cuvinte un sentiment… A fost puţină invidie amestecată cu gelozie şi frică şi totodată un început de iubire sau atracţie sentimentală. Nu ştiu exact ce a fost, dar a fost frumos. Pot spune că inima mi-a bătut mai repede atunci, pe melodia aia…
- Frică? De ce?
- Pentru că ştiam că nu o să dureze mai mult de trei săptămâni… Pentru că nu voiam să-mi placă, nu-mi doream să mă îndragostesc.. Pentru că ştiam că dacă o fac o sa cad şi va durea căzătura…
- Se pare că e adevărat…
-Ce anume?
- Câteodată dragostea durează, dar în alte cazuri, doare…
- Nu-mi spune că te doare… Nu te cred!
- Tu vei crede întodeauna ce vrei…
- Ştii ce vreau să cred?
- Ce, iubito?
- Că nu mă vei uita…
- You know what? Yesterday was the time of our lives…
- Cum vrei tu, copilule…
- Poftim?! “Copilule” ?!
- Da, asta eşti, defapt… Eşti un copil pierdut în dorinţa maturităţii. Tu nu vrei, dar imaturitatea îşi face loc printre faptele tale şi-ţi trădează adevăratul ego, iubitule…
- Da, ai dreptate, nu mai avem ce să ne spunem…
- Defapt… Cuvinte sunt destule, dar nu ştii să le asculţi. Anyway, nu-mi mai pasă… Nu ca mi-ar fii păsat vreodată…
- Eşti rea.
- Ştiu… Mi s-a mai spus…

Dă-mi  butoiul de melancolie, să mă scald în el…

[ Aprilie, 17, 2012 ]

Dialog.

A zâmbit.
ea: E adevărat?
el: Ce anume?
ea: Zâmbetul tău…
el: Nu…
ea: De ce?
el: E târziu.
ea: Şi ce dacă?
el: Tu eşti un vis, iar eu un simplu visător…
ea: Dar poate visele-s reale.
el: Acum, nu. Sunt doar o jocă a gândirii. Mă simto marionetă prinsă în mrejele tale. Asta chiar sunt… Dar e prea târziu.
ea: Ştiu…
el: Şi atunci de ce insişti?
ea: Vreau să mă conving că sentimentul e real.
el: Care sentiment?
ea: Indiferenţă.

Pentru a ne aminti de efemeritatea timpului nostru…

(Martie, 13, 2012)

Sâmbătă

Perspectiva lui.

Paşii mei se pierdeau în umbra lor. Plouă. E vineri, a doua vineri din septembrie. Am sunat-o, mi-a răspuns, dar n-am fost în stare să spun nimic. I-am ascultat doar respiraţia sacadată. Ştia că sunt eu. Am vorbit prin tăceri curioase şi totuşi m-a tulburat.
Dimineaţa de sâmbătă mi-am petrecut-o singur, într-un bar gol, cu o cafea. Uşa barului s-a deschis cu clinchetul obişnuit. Era barul meu de suflet. Nu mi-am ridicat ochii din ceaşca de cafea, dar orişicum am simţit-o, i-am simţit respiraţia sacadată, oprită pentru câteva secunde, probabil cele în care m-a zărit. ” Dacă ai ştii cât de dor mi-e de tine, Ana… “
A tras scaunul din faţa mea şi s-a aşezat.
Ana: Ce mai faci?
Eu: Îţi comand ceva?
A: Ştiam că o să te găsesc aici.
E: Tu ce mai faci?
A: Mi-era dor de tine, am vrut să te vad…
Deodată, o luminiţă de speranţă. Dacă vrea să ne împăcăm? I-am răspuns:
E: Şi mie.
A: Vreau o cafea.
E: Obişnuita cafea cu zâmbete de dimineaţă? i-am spus, zâmbind.
A: Nu! Acum beau lichior de lacrimi, îndulcit cu tristeţe, răcit cu speranţe şi presarat cu amintiri. Cafea…
E: Ce dor îmi e de felul tău de a vorbi…
A: Acum, felul meu de a vorbi e chiar aici, profită! Savurează-l ca şi când ar fii ultima oara când îl auzi. S-ar putea să fie…
E: De ce ai venit?
A: Egocentrismul meu m-a convins că vreau să te văd. După ce mi-ai făcut, nu meriţi, pur şi simplu. Am vrut să fiu masochista, sa-mi transform visul de a te mai vedea o dată într-o fotografie.
E: Dar ce ţi-am făcut?
A: Nu sunt paraşuta ta! Despre subiectul ăsta nu mai am nimic de spus.
E: Dar…
A: Punct!
E: Uite-ţi cafeaua…
A sorbit uşor din ceaşcă, s-a ridicat şi s-a îndreptat spre bar. Urmele buzelor ei au rămas pe ceaşca de cafea. Urmele buzelor pe care le-am iubit şi încă o fac. Buzele care-mi şopteau iraţionaluri pline de raţional, nonsensuri pline de sens. S-a întors pe melodia lui James Blunt, “Goodbye my lover”.
A: Ţi-o dedic, my lover!
A zâmbit, şi-a luat haina şi a ieşit.

Îmi place să ascult minciuni atunci când ştiu adevărul.

(septembrie, 2011)

Scrisoare catre B.

-Pleci deja?

-Da, am terminat aici.

-Ce? Ce ai terminat? Eu nu sunt gata, eu nu m-am saturat de tine…

-Stiu. Dar nu de asta am venit… scopul meu aici era sa te fac fericita. Sa simti, sa vrei, sa zambesti o saptamana non-stop. Sa furi fiecare lacrima a oricui si sa o seci in zambete. Am intrat in viata ta ca sa te fac sa radiezi si am reusit.

-Nu pleca.

-Nu pot.

-Te rog?

-Nu-ti sta in fire sa rogi…

-Nu vreau sa pleci… Te iubesc!

-Nu as vrea sa vrei. Iubito, nimeni nu o sa-ti explice ce e dragostea, dar fericirea o s-o mai gasesti. Sub alt chip, dar o sa o gasesti.

-Nu o vreau sub alt chip, vreau aceeasi ochi albastrii sa ma priveasca. Vreau tu sa-mi explici ce e dragostea si daca nici tu nu stii, sa stai, sa invatam impreuna.

-Pentru noi filmul s-a terminat… Poate urma si o parte a doua, dar nu acum, nu aici, nu in aceleasi circumstante. Cand o sa te sarut atunci, o parte din mine va muri pentru a face loc noului “eu” caruia tu ii dai nastere. Se naste din tine, se hraneste cu fericire, creste o data cu noi, dar nu moare niciodata… Parca ti-am mai spus, dragostea nu tine niciodata indeajuns pentru a se sfarsii, deci este vesnica.

-Promite-mi ca o sa ma pierd in aceeasi ochi albastrii, ca o sa ma lasi sa ma inec in culoarea ochilor tai, ca o sa-mi dai inapoi aceea parte din fiinta mea care pleaca o data cu tine…

-O sa mai traim din nou momentele acelea, iti promit.

S-a intors pe calcaie si a plecat, fara sa se uite inapoi. Cateva lacrimi stinghere mi-au rasarit din ochi. B, singurul care a reusit sa-mi stoarca lacrimi… Intr-o saptamana.

“ Mai rau e ca nu regret nimic. Da, chiar mai vreau. As platii oricand pretul asta pentru o saptamana de fericire. Se spune ca fericirea nu o gasesti niciodata, dar ca in cautarea ei merita sa alergi toata viata. E o minciuna. Fericirea e reala, e langa noi, numai ca noi nu stim s-o recunoastem, nu stim s-o traim, poate nu vrem. Poate e prea frumoasa, poate ne e frica sa fim fericiti. Oricum, fericirea e cel mai puternic drog, provoaca cea mai mare dependenta. Dupa ce gusti o data, esti in stare sa-ti calci in picioare si ultimul strop de demnitate, de principiu, de orgoliu, pentru ea. Nu-i asa, B.? Dar oare merita? Cineva a spus  o data ca daca iubesti si esti iubit, este narcisism, in schimb daca doar iubesti, atunci e dragoste adevarata.

                Poate sar prea mult cu vorbe, poate o saptamana e prea putin sa iubesti. Poate nici nu vrem sau poate doar am vrut sa traim saptamana aia si atat. Dar totusi, ceva a fost acolo, simt cum probabil ai simtit si tu, doar ca tu nu vrei sa recunosti. Nu vrei sa recunosti c-ai fost fericit o saptamana cu mine, nu-i asa, domnule B.? Nici nu are rost sa te intreb de ce, nici nu vreau sa stiu raspunsul. Vreau doar sa cred in promisiunea ta de care sunt aproape sigura ca nu te vei tine… Am dreptate B.?

                As vrea sa inchei dracia asta de scrisoare cu “Dragului meu iubit..”, dar nu pot sa te numesc asa, pentru ca nu esti asta. Esti doar o parte din mine, nimic mai mult… O nimica toata, nu-i asa B.?

                Nici nu cred ca o sa-mi citesti randurile, dar oricum, sa stii ca nu le-am scris cu mintea, ci cu sufletul.

R. “

Si de ce iubesc iubirea?

[februarie, 7, 2012]

Zambet de toamna

Ea: Da-mi si mie putin din fericirea zambetului tau!
El: Zambetu’ asta e parsiv, e fals, e trist! Este defapt o lacrima mascata!
Ea: Minti… Dar nu mai conteaza. Iti joci rolul atat de bine! Parca ar fi real. Daca n-as stii cum esti, as cadea in mrejele tale fascinante, mincinoase. As scapa dorintei sa te mai am o data, ispitei. Dar te cunosc prea bine… Te cunosc in realitatea ta golita de orice infatisare neadevarata si asta imi opreste fericirea.
El: Atunci, uita-ma!
Ea: Asta o sa si fac! Amanta mea s-a intors in forta, iar ploile tomnatice imi uda iar sufletul arid.
El: Gata, hai sa fim seriosi! Chiar pleci?
Ea: Da…! Si e pentru ultima oara… Nu mai vreau nimic de la tine,  nu-ti mai vreau sarutul sau imbratisarea, iti dispretuiesc caldura corporala si-ti urasc zambetul.
El: Atunci… pleaca!
Ea: Cat de indiferent poti fii! Dar stii ce?! Imi place indiferenta ta, o joci foarte bine. Numai ca nu iti merge si cu mine… Ti-am mai zis, eu te cunosc. Stiu ca te doare. Te stingi in interioru’ tau usor, usor, cu fiecare cuvant rostit. In curand, o sa-ti pierzi controlul si eu vreau sa te vad. Vreau sa vad cum te doare si pe tine, asa cum m-a durut pe mine.
El: Stii ca nu va fi asa… Pot sa ma controlez foarte bine, nu o sa am absolut nicio scapare.
Ea: Da, sigur! Ori incepi sa plangi cum n-ai mai facut-o niciodata ori… o sa ma saruti cu atata dor incat intunericul din ochii nostri inchisi va parea nesfarsit, apoi ma vei lua in brate si imi vei soptii la ureche cat de mult ma iubesti, ma vei duce in dormitor, martorul nostrum tacut, ma vei dezbraca usor, fara greutate, iar apoi cearsafurile vor geme sub noi, asteptand dimineata.

El: Foarte probabil, dar nu!
Ea: Ok! Si un zambet ironic i-a brazdat chipul. Atunci, plec! Si a trantit usa dupa ea.
A iesit in strada, asteptand ceva ce a urmat, in scurt timp.
Ea: Stiam ca o sa vi dupa mine. Mereu faci asa…
El: Atunci ar trebui sa stii cat de mult te iubesc!
Ea: Ce mai conteaza asta daca tie iti e asa greu sa spui “ imi pare rau, n-o sa mai fac “ ?!
El: Pai… Conteaza. Tu esti lumea mea, Universul meu. Prin ochii tai vade u Paradisul. Amandoi suntem ingeri cu o singura aripa, si numai impreuna putem zbura.
Ea: Dar poate eu nu vreau sa zbor…
El: Asternuturile inca ne asteapta.

Dependenta…

Ea: Viaţa nu se rezumă doar la existenţă.
El: Dar la ce ?
Ea: La multe alte lucruri insignifiante, poate…
El: Se rezumă şi la dragoste? La ce a fost între noi?
Ea: Evident ! Ştii… Cineva a spus odată că lumea asta mare pare plină doar de proşti ce s-au iubit…
El: Şi nu e aşa? Eu te-am iubit şi încă o fac… Dar totul s-a împărţit demult la doi, pentru că aşa ai vrut tu. De ce ai vrut asta ?
Ea: Egoism pur. D-aia. Regreţi?
El: Că a început, poate. Că a existat, nu. Că s-a terminat, cu siguranţă!
Ea: Eu nu regret. E mai bine aşa.
El: De ce?
Ea: Pur şi simplu…
El: Ştii…? Mă doare. Pentru că dragostea niciodată nu durează atâta timp încât să se stingă…
Ea: Nu-mi pasă. Mie îmi este mai bine. Chiar dacă te văd pe tine oriunde şi-ţi respir mereu parfumul. Chiar dacă încă mai spun “noi” în loc de “eu” şi choar dacă, aşa cum se-ntâmplă mereu, după ce spui că vrei să termini, îţi dai seama că nu ai cum.
El: Poftim ?!
Ea: Vei fi mereu prezent cu mine, oriunde. Dragostea nu se uită aşa uşor…

Iubirea? Un joc ciudat… Singura mişcare câştigătoare este să nu joci…
(Iulie, 8, 2011)

Uitare

Ea: S-a înserat…
El: Şi ce dacă? Nu mai ştii să-mi vezi sunetele noaptea?
Ea: Nu… Am uitat… Am uitat să te iubesc, am uitat să sper, să iert, să încerc, să vreau… să TE vreau…
El: Şi atunci de ce mai zbori cu mine?
Ea: Prin tine trăiesc, ai uitat? Sunt totul. Merit totul de la tine. Un tot pentru amândoi. Încerc să nu mai amân înserarea, căci a venit deja.
El: Am uitat să înţeleg ce spui. Am uitat să trăiesc în lumea asta a ta, lumra viselor vii, lumea speranţelor. Căci asta eşti: o speranţă, o dorinţă, o vidă iubire cu ochi caramelizaţi.
Ea: Acum pot fi o uitare…
El: Dar ai spus că eşti totul.
Ea: Şi ce dacă? Este un sfârşit inevitabil, amanetat deja de tine pentru alţi ochi căprui.
El: Sunt, defapt, aceeaşi, numai că la altă persoană. Am vazut în ei aceleaşi nopţi pierdute în aşternuturi verzi.
Ea: Şi e vară, aceeaşi zi… Prea multe coincidenţe !
El: Poate aceeaşi dragoste…
Ea: Şi eu? Eu ce fac acum?
El: Ce-mi pasă mie?
Ea: Aceeaşi indiferenţă?
El: Nu… De data asta e altfel. Am uitat cum să fiu indiferent…
Ea: Dar oare ce n-am uitat noi?
El: Nu am uitat că cel mai frumos sentiment, după acela de a iubi, este să-ţi mărturiseşti iubirea.
Ea: De ce te mai uiţi la stele, acum că totul se va termina?
El: Pentru că aceleaşi stele sunt privite şi de ceilalţi ochi caramelizaţi.
Ea: Eu nu mai contez?
El: Te-am pierdut în abisul uitării.

Moartea unui început prematur.

Iulie, 4, 2011

 

Da, ai dreptate. Mai e cineva. Pe principiu: I said i loved zou, but i lied.

Nimicul e infinit.

” Ce faci? “
” Nimic… “
” Nimicul e infinit! “
” Nimicul e nimic, e vid. “
” Nu… Nimicul e ceva în care s-au strecurat multe apusuri, multe sentimente, idei premature, multe gânduri şi multe altele. Nimicul e mult, este totul! “
” Vrei să-ţi spun ce am? “
” Nu, vreau să nu mai calci în picioare apusul ăsta! “
” Ştii… Singurul apus pe care îl accept este cel in care am fugit.”
” Cum să fugi într-un apus?! Iar aberezi? “
” Nu, nu aberez, iubito… Apusul acela e totul pentru mine. E casa mea fără ferestre. Şi totul, dar absolut totul e o metaforă… “
” Taci! Mai bine faci nimic! Iar te pierzi în lumea aia a ta unde orice zboară… Şi când spun orice, spun iraţional. “
” Nu… defapt iar îmi sorb zâmbetele în loc de cafea…”
” Tu te auzi ce vorbeşti ?! Spui numai non-sensuri… Mai bine zi-mi: de ce accepţi un singur apus? “
” S-a întâmplat odată… Am iubit-o dar se pare că ea a iubit mai mult acel apus… “
S-a făcut linişte. A tăcut. A lăsat ultimele raze ale soarelui să hiperbolizeze relaţia lor de simetrie, descompuse în mici bucăţi particulare congruente, dar paralele.
” De ce te-ai oprit ? “
” Pentru că tu acum i-ai luat locul. Nu mi se pare normal să-mi povestesc iubirea, unică şi ireversibilă, în faţa ta, iubito. “
” Ba nu! Faci bine, continuă, te rog ! “
” Atunci am aşezat cuvintele pe iarba crudă, am privit-o obesiv şi am fugit ca un laş. Am fugit în apus. Acum, lucrurile pe care le-am iubit cel mai mult la ea, sfidătoarele legii paralelismului, s-au întalnit. A fost ceva perfect… Şi nimic nu-i perfect. “
” Nu înţeleg, ce ai iubit cel  mai mult la ea ? “
” Pe lângă multe altele, i-am iubit iubirea şi i-am iubit apusul- atât adorat de ea. Apusul iubit pentru că a scăpat-o de mine… “
” Iar iraţionalizezi! De ce ar fi scapat-o de tine? De ce ar fi scapat-o de tine? Cu ce i-ai greşit ? “
” Cu nimic. Eu nu fac greşeli, fac păcate. “
” Dar… “
” Sunt un perfecşionist pierdut in irealul gândirii ce atinge uşor nebunia. E un păcat să răneşti un suflet cald… “
” Dar nu ai ranit-o ! “
” Am plecat ca să nu o rănesc. “
” Şi plecând, ce crezi că ai făcut ? “
” Sunt sigur că m-a iertat. Pentru ea sunt doar un simplu amant al apusului…”
” Ba nu! Pentru ea vei rămâne mereu cel ce a ranit-o. “
” Pentru ea sunt… nimic. Un nimic ce a iubit-o sincer. “
” Şi apusul ?”
” Apusul s-a terminat, nu vezi ?”
” Să ştii că eu o să-ţi iubesc şi păcatele, de mine să nu fugi. “
” Ştii, draga mea… ? Noi trăim în aceeaşi casa fără ferestre! “

Noiembrie II

“Gata ? “
” Gata ce ? “
” Ai terminat de repetat rolul, actorule ? “
” Da, cred că e timpul să-l pun în scenă. “
” Te-am aşteptat. Dar e incredibil de greu de iubit în ploaia asta rece de noiembrie! “
” Nu trebuia să mă aştepţi… “
” Dar am facut-o. Şi acum iată-te, îmbrăcat în trupul unui muritor, al unui simplu actor. “
” Nu trebuie să gândeşti aşa… Contează ce e pe sub costumul de muritor. Eu nu te judec după cum arăţi… “
” Nici n-aş accepta s-o faci ! N-ai dreptul! Viaţa mea arde continuu şi tare mi-e frică să n-o stingă ploaia asta. Pe când tu, nicio ploaie nu-ţi va stinge vreodată flacăra vieţii”
” Asta nu cred că are mare importanţă pentru tine, iubita mea. “
” Ba da, are ! Eu te iubesc numai o viaţă, pe când tu, actorule, vei iubi mai multe muritoare… “
” Ba nu, eşti unică… “
”  Ştiu că ştii să minţi frumos, dar te rog, nu-ţi etala talentul acum. “
” Promit… “
” Lasă ! “
Ploaia străpungea fiecare cuvânt ce nu reuşeam să-l rostesc. Se înserase deja, iar aleea aceea era martorul tăcut al invidiei ce plutea în aer.
” Care-i rolul pe care il tot repeţi ?”
” Acesta. Sunt actorul propriei poveşti şi joc rolul secundar pe scena propriei vieţi. Tu ocupi rolul principal… “
” Nu mai face asta. Uita tot si ia-o de la început cu cineva care stie să joace mai bine. Eu nu am viaţa ta. Nu am voie să te iubesc. Poate că nici nu vreau… “
” Stai, te rog ! Nu pleca. “
” Nu, actorule.  Eu voi muri odată şi-odată… “
” Te rog ” mi-a zis.
Un zâmbet parşiv mi-a apărut pe buze, dar nu l-am arătat.
” Învaţă să accepţi lucrurile aşa cum sunt! “
M-am uitat în ochii lui şi m-am crispat. Erau atât de  goi, încât nici ploaia aceea de noiembrie, care atinge şi cele mai adânci şi ferite colţuri ale fiinţei, nici ea nu ajungea acolo.
Am ascultat liniştea toamne câteva secunde. A încercat să schiţeze un zâmbet, dar şi acela era gol, lipsit de orice sentiment. Mi-a zis:
”  Nu uita ! “
” Poftim ?! “
” Mulţumesc ! “
mi-a zis cand cortina s-a prăbuşit peste propria-i nemurire.

 

 

[Same shit, diffrent day, like the same ending, but diffrent story.. ]

Still got the blues there, Gary?

Rock In Peace, Gary !
Ne-ai oferit muzica ta, acum noi iti oferim liniste !
Still got the blues there, Gary ?
Robert William Moore: 1952 – 2011 !!