RSS Feed

Category Archives: Uncategorized

Fantezisme.

Posted on

– Ce faci aici, pe balcon, singură?

– Nimic, vorbeam cu luna…

– Hai în casă!

– Du-te tu, eu mai rămân.

A rămas neclintită, în liniște absolută, parcă nici nu mai respira.

– Te rog, lasă luna! Hai cu mine!

– Nu. Îmi plac poveștile ei, vreau să le ascult.

– Ce-ți povestește?

– Despre oameni…

– Vreau să fiu eu cel ce-ți spune despre oameni, iubește-mă pe mine! Lasă luna…

– Pe tine te iubesc pentru ceea ce ești, dar ea e mult mai mult de atât. Nu se limitează la cuvinte, e mai mult decât orice.

M-am întristat.

– Bine, i-am spus. Spune-mi și mie ce-ți povestește ea, atunci…

– Îmi spune despre oameni, ființe fără capacitatea de a absolutiza realul și de a simți absolutul. Îmi spune despre rațional si realitate. Povestește despre un spațiu mort, dintre mine și ea, de care dacă pot sa trec mă voi eterniza împreună cu ea. Probabil în forma unei stele, dar oricum, în afara timpului nostru.

– Cam egoistă luna asta, nu crezi?

– Nu e nimic egoist in eternizare.

– Ba da! Totul! Te-ar lua pentru ea o eternitate, decât să mi te lase mie o viață.

– Vremelnicia unei vieți se auto-anulează în fața eternității lunii.

– Atunci mă auto-anulez pentru tine. Vreau să-mi fi tu eternitate.

I-am întors fața de la lună și am intrat în casă. Luna a rămas pe cer, singură. Eternitatea ține prea mult, iar noi, oamenii, nu durăm. S-a uitat la mine și mi-a spus:

– Nu, dragule, noi ne auto-anulăm reciproc – de aceea vom fi eternitate.

Toți suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi.

 

Simţiri

Posted on

O simţire este o stare normală a organismului în care omul este pe deplin conştient de ceea ce se petrece în jurul lui, fiind stăpân pe simţurile şi pe facultăţile lui mintale.

Ai simţit vreodată perfecţiune în ceea ce simţi? Ai simţit cum sentimentele îţi acaparează mintea şi pur şi simplu nu mai eşti lucid? Nu mai poţi fi stăpân pe ceea ce gândeşti. E ca şi cum ai gândi cu inima, ar deveni ea elementul principal, axa organismului tău. Dar de ce clişeul ăsta? De ce toată lumea “simte” cu inima? Inima nu poate simţi, inima doar pulsează. Dar ai simţit vreodată că simţi cu toată fiinţa ta, cu tot ce eşti şi tot ce nu eşti tu? Ai simţit vreodată ce n-ai mai simţit niciodată? Ai simţit că ceea ce simţi e un clişeu simţit de toată lumea, dar că atunci când îl simţi tu devine un paradox propriu, un sentiment general, particularizat de tine? Ai simţit lacrimi ştiind că ceea ce simţi nu o să mai simţi niciodată, lângă altcineva? Ai simţit vreodată o frică atât de mare să nu pierzi cauza simţirilor tale încât ai început să simţi şi mai mult? Ai simţit vreodată două stări antonimice într-o singură simţire? Ai simţit vreodată cum o singură persoană devine “totul” tău? Ai simţit oare teamă când “totul” tău începe să nu mai fie al tău? Ai simţit cum e să pierzi “totul” într-o singură secundă, prin două cuvinte? Ai simţit vreodată cum e sa recâştigi tot ce simţi, deşi totuşi simţeai încontinuare? Ai simţit oare liniştea? Ai simţit cât de uşor e să simţi fericire?

Simt atât de multe şi toate atât de intens. Dar ştii ce simt defapt? Simt că iubesc.

Iubirea este o simţire echivocă: nicio definiţie n-o poate explica, deci doar simţind-o îi putem da un sens nescris.

[august, 20, 2013]

Aşternut

Posted on

–          Ce frumos eşti… Şi ce frumos te-nveleşte lumina lunii…

–          Doamne, termina! Tu eşti fată, tu ar trebui să primeşti coplimente.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Am tăcut şi am continuat să-l inund cu priviri nevinovate, ce-şi doreau doar să se hrănească  cu frumos, cu dorinţe prea mari, cu gesturi ruşinoase. S-a ridicat din pat şi a luat un tricou de pe scaun. Umbrele lăsate de lună pe trupul său dădeau o şi mai mare impozanţă. Un corp perfect, subestimat, ce se incorda la fiecare mişcare, gesturi puternice, dar frivole, priviri aruncate sfios, zâmbete mascate de umbrele lunii.

Am ieşit pe balcon. Cerul era acoperit de o pătură de stele ce ardeau parcă mai puternic ca niciodată. Stelele sunt explozii solare, sori morţi, apuşi. În noaptea aceea au înviat, au ars o data cu noi, au trait fiecare clipă din noapte. Regina nopţii îşi disipa lumina peste blocuri, căzând leneşă şi inundându-mi camera.

–          Trebuie să plec, sunt aşteptat…

–          Nu. Mai stai… Rămâi, te rog…

–          Serios, chiar trebuie să plec… A îngânat în şoaptă, lăsând clar să se vadă faptul că vrea să rămână.

A venit la mine, m-a ridicat în braţe…. Şi a rămas.

E greu să descrii în cuvinte capabile o simţire fizică, o emoţie ce sparge barierele sentimentalului şi devine ceva palpabil. La fel de greu e să descrii în cuvinte o placere, un trup frumos, o acţiune reală ce atinge uşor limitele inimaginabilului.

La început este o dorinţă nematerializată, un gând ce aleargă prin minţile noastre, o atingere, o răsuflare ce-ţi zbârleşte pielea. Continuă a fii un act, o acţiune rezultată în urma dorinţei, un geamăt al aşternuturilor sub trupurile asudate de plăcere. Se termina prin a fii o amintire vie.

“Erotismul poate fi confundat cu pornografia doar dacă este prost scris.”

[mai, 19, 2013]

Monoloage II

Posted on

–          Nu credeam că şi eu pot simţi… Şi e atât de simplu.

–          Evident că si tu poţi simţi. Toată lumea simte. Chiar daca mimezi sentimente, actorule, şi tu poţi simţi. Poate mai greu, dar nu imposibil.

–          Nu credeam că poţi sa exprimi în atatea cuvinte un simplu sentiment. Deobicei oamenii spun că nu există îndeajuns de multe cuvinte pentru a exprima un sentiment. Dar sunt. Sunt atat de multe şi pot spune atât de multe. Poate că oamenii nu le înţeleg sensul întru-totul, dar cuvinte sunt. Şi e atât de complicat să simţi… Dar atât de frumos.

–          Este, într-adevăr, frumos. Este frumos când îţi place ce simţi, dar ce se întampla atunci când ce îţi plăcea se transformă în ceva ce nu-ţi mai place? Şi nu pentru că aşa vrei tu, ci pentru ca aşa se intamplă, pur şi simplu… Se întâmplă să doară. Şi doare atât de rău. Tu nu ai de unde să ştii asta, cel puţin nu deocamdată, personajele tale nu simt la aceeaşi intensitate. Sunt doar nişte roluri pe care nu înţeleg cum de le joci atât de bine.

–          O fac pentru că, înainte să nu mai simt, să mă pietrific, am simţit şi eu.

–          Tu? Nu te cred. Cum nu te cred când îmi spui ce simţi… Defapt mi-e frică sa te cred, mi-e frică să cred şi după să nu fie adevărat, să simt de una singură. De aceea nu te cred, pentru că nu vreau să simt doar eu, nu vreau să simt degeaba. Te vreau. Să fii al meu. Dar tu aparţii altei lumi. Ai alte personaje principale pe propria-ţi scenă, iar eu nu prea am ce căuta acolo…

–          Ai observat că noi, oamenii, deobicei suntem atraşi de ceva ce nu avem voie să avem? Pentru că este imoral să simt pentru tine, este şi ilegal, dar uite că simt. Nu pot face nimic să opresc asta. Şi da, credeam ca personajul principal al fiecaruia nu este nimeni altcineva decât el însuşi. Iar dupa ai apărut tu. Mi-ai demolat ipoteza, mi-ai consumat inumanitatea, m-ai făcut om.

–          Erai şi înainte de mine, dar nu voiai să vezi asta. Poate că ţi-era frică…

–          Înainte? Ce eram eu înainte de tine… ştii ce eram? Eram o fiinţă moartă ce trăieşte, eram secat de orice sentiment, n-aveam nici măcar compasiune. Dar mi-ai colorat tu viaţa. Şi sper să rămâi.

–          Nu plec nicăieri.

“Nimic nu durează în suflet. Până şi cea mai verificată încredere poate fi anulată de un sigur gest.”

[martie, 22, 2013]

“Prinţesă”

Posted on
“Prinţesă”

–          Tati, hai să ne jucăm.

–          Bine prinţeso, hai să ne jucăm!

Prima mea dragoste, prima dragoste a oricărei “prinţese”, este regele ei, tati. Este un exemplu, este barbatul ideal, este perfecţionarea imperfectului, omul pe care căutăm să-l regăsim in fiecare iubit.

–          Tati?

–          Da prinţeso, spune.

–          Mă iubeşti?

–          Cum să nu?! Nu eşti tu prinţesa mea?

–          De ce?

–          De ce?! Pentru că eşti copilul meu, pentru că eşti a mea, pentru că eşti tot ce sunt eu şi în plus, pentru că devii motivul pentru care trăim, eu şi mami.

–          Şi eu te iubesc. Şi ştii de ce? Pentru că sunt ca tine. Tu mi-ai spus asta, iţi aminteşti? Mi-ai spus că a doua persoană care mă cunoaşte într-adevăr, după mine, eşti tu, pentru că sunt tu şi pentru că îmi place aşa cum sunt… suntem. Mai ţii minte cand făceam pariuri şi mereu câştigai? Dar când mi-ai dat drumul de la şa şi am mers singură pe bicicleta cea roşie, mai ştii? Sau atunci, când ai văzut că luasem o notă mică şi mi-ai spus că ţi-ai pierdut încrederea în mine, Doamne cât m-au lovit cuvintele alea! Sunt atât de multe lucruri… Întodeauna am vrut să fiu ca tine…

–          Şi ai reuşit, prinţesa mea. Eşti ca mine. Ai crescut sub ochii mei, eşti tot ce am mai scump pe lume şi mi-e atât de frică…

–          De ce ţi-e frică, tati?

–          Mi-e frică de timp, pentru că trece… şi ştiu că nu o sa fii a mea la nesfârşit. O să pleci, o sa-ţi iei zborul si o să mă laşi. O să iubeşti pe altcineva mai mult decât pe mine şi uşor, uşor, o să mă uiţi.

–          Tati, hai să-ţi spun un secret: prima dragoste nu se uită niciodată, iar tu eşti aceea.

“Nu există tată perfect, însă iubirea lui este perfectă”

(ianuarie, 13, 2012)

Monoloage I

Posted on

– Însă tu te vei pierde în negrul nopţii, luând totul cu tine…
– Nu totul, tu rămâi.
– Şi la ce bun? Pentru ce?
– Cum pentru ce? Pentru tine, pentru toţi, pentru viaţă, pentru a iubi şi a fii iubită.
– Pentru a ce? Pentru a iubi? Pe cine? Eu nu mai iubesc.Am încercat să o fac, dar de fiecare dată mi s-a demonstrat că e mai bine să rămân aşa cum am fost şi aşa cum voi fii încontinuare.Şi tu mi-ai demonstrat acelaşi lucru.
– Nu! E cea mai mare prostie să faci asta!
– Dar nu-mi pasă. Când eşti bun, eşti luat de prost. Lumea e atât de falsă… N-o să-mi las puritatea să fie îmbâcsită de fumul falsităţii şi al aroganţei. Oamenii sunt proşti. Toţi caută o idealizare a fericirii, fiind în stare să sacrifice orice pentru ea. Dar nu înţeleg că e atât de simplu… Fericire în sine e simplă, e lângă noi, e peste tot, e orice. Dar nu înţelege nimeni asta. Toţi sunt prea preocupaţi şi prea complicaţi pentru a înţelege simplitatea fericirii. Nici măcar tu…
– Ba da, înţeleg foarte bine. Doar că noi doi nu ne dorim acelaşi lucru, noi suntem prea diferiţi pentru a putea fii împreună.
– Realitatea ta imaginară.. Pleacă! Am atât de multă iubire de oferit, iar tu eşti prea incapabil să vezi asta, să conştientizezi asta, din cauza asta fugi mereu de mine.
– Bine.
Şi am plecat. Cu regrete, dar am plecat.
De data asta am ales sa-mi fiu propriul personaj principal. Cine sunt eu? Sunt un actor, joc teatru. Întreaga mea viaţă e o piesă de teatru: nimic real, doar un rol, dau viaţă propriului meu personaj, ce moare în fiecare seară, pe scenă. Până a apărut ea. Şi a tras cortina piesei mele de teatru, lovindu-mă cu realitate, stropindu-mă cu adevăr. Da, am fugit de ea, încă mai fug. Am fost iubit, am fugit de dragoste. Sunt incapabil de aşa ceva. E complicat să fugi de iubire. Atât de complicat încât e simplu. Însă eu înţeleg non-sensul ăsta şi-l accept. E al meu, face parte din mine.
– De ce te-ai întors?
– Nu ştiu..
– Ce vrei?
– Nici asta nu ştiu…
– …
– Tu ce vrei?
– Pe tine.

(TO BE CONTINUED)

“Să iubeşti pe cineva care te iubeşte este narcisism. Să iubeşti pe cineva care nu te iubeşte, asta, da, e dragoste adevărată”

(decembrie, 1, 2012)

Doar un joc

Posted on

551764_310833152342743_71310099_n–          E doar un joc, bine? Fara implicare de orice fel!

–          Ok, am inteles! Hai! Incepe o data jocu’!

Era un moment de pierdere totala. O pierdere puerila, fiecare in ochii celuilalt. Amandoi simteau nevoia primului lor sarut, dar niciunul nu era gata sa renunte la conceptiile lui pentru a avea curaju’ s-o faca! Si pana la urma, e doar un rahat de sarut! Dar cateodata inseamna atat de mult!

–          De ce iti feresti mereu privirea?

–          Pentru ca tu ma privesti direct in suflet. Imi vezi dramele si, desi te cunosc decat de cateva ore, ma cunosti. Fiecare privire parca vede si mai adanc. Imi curge viata prin ochi, scrisa in imagini si secvente din propriile amintiri, iar tu le citesti ca pe o carte deschisa.

–          Ma bucur, intr-adevar ma bucur ca simti asta. Pot spune ca e reciproc.

Au zburat zilele, purtate pe aripile timpului. Principiile au intodeauna greutatea lor, dar de data asta sunt mai grele decat ar trebui. Isi doreau acelasi lucru, dar simteau amandoi ca nu au voie sa-l aibe. Doi copii, unul mai tanar decat celalalt.

–          Nu cred ca ar trebui sa te mai gandesti la principii si etica. Da-le dracu’! Profita, te rog, de timpul ramas, pentru ca stiu ca vei pleca.

–          N-o sa plangi dupa mine?

–          Nu.

–          N-o sa-ti para rau?

–          O sa simt, probabil, o mica remuscare, dar nu.

–          Mi-e frica… Mi-e frica sa nu te atasezi de mine, sa nu suferi. Nu vreau asta! Esti o copila, tu nu te intrebi ce e fericirea. Te atasezi de oameni si ei pleaca, la un moment dat. O sa te ranesc…

–          Haa! Ce slaba ma crezi. Nu ma conusti. Consider ca nu esti in masura sa ma judeci, sau sa-mi spui cum sunt. Nu stii asta! Nu sunt asa… Nu, n-ai nicio dovada, va trebui sa ma crezi pe cuvant.

–          Bine, fie.

Si a inceput jocul. De data asta fara sentimente vizibile. S-a jucat cu cartile pe spate, niciunul nestiind ce ascunde celalalt. Teoretic, un joc bazat pe distractie, unul s-alunge plictiseala, practic insa, un joc de-a v-ati ascunselea, unde sentimentele se ascundeau dupa deget.

Nu poate fii redata in cuvinte chimia  aceea, cuvintele sunt prea amici. E una din straile pe care trebuie sa le simti ca sa stii cum e. Probabil ca amandoi o simteau, dar au spus-o prea incet, astfel incat celalalt o simtea, dar n-a auzit-o niciodata spusa. S-au indragostit.

–          Nici nu poti sa-ti imaginezi cat de multi mi place sa stau cu tine! Nu m-am mai simtit de mult atat de bine, multumesc!

A sarutat-o pe frunte, inganand “stiu ce zici…”, mai apoi pierzandu-se cu mana prin parul ei ravasit pe iarba, contrastand culoarea acesteia.

–          Imi place!

–          Ce?

–          Imi place cand imi canti, tu mereu imi canti! Imi place sa te ascult vorbind, poti sa nu spui nimic, eu tot iti ascult tacerea, pana si ea imi place! Imi place ca te comporti mai copilareste decat mine, uneori si imi place cand esti adormit! Dar cel mai multi mi place altceva… Faptul ca poti sa ma intristezi. Poti sa ma faci sa plang, numai vorbindu-mi, ador asta la tine!

A cazut tacerea peste ei, dar nu era o tacere ciudata. Ei isi spunea mult mai multe asa.

–          Cred ca ar fii mai bine sa ne oprim…

–          POFTIM?!

–          Da… E mai bine pentru amandoi asa.

–          Nu, nu e! De ce vrei sa ne oprim? De ce acum? De ce dintr-o data? De ce am mai inceput? De ce?

–          Te vreau… atat de mult in preajma mea, ma atragi, imi placi! Am zis sa-ti zic… ori totu’, ori nimic.

–          Te-ai atasat de mine, nu?

–          Da. Singura regula a jocului, am incalcat-o. E mai bine asa, crede-ma. Simt ca nu pot, nu am voie sa te am. Tu nu esti a mea! Te-as putea dezbraca de cearsaf, dart u niciodata nu m-ai putea dezbraca de ani…

–          O sa-mi fie atat de dor de tine!

Un alt sfarsit inecat in lacrimi, 3, mai exact. Dar ce mai conteaza acum? Timpul sterge tot. Stia ca la un moment dat va pleca, era inevitabil. Stia ca se va atasa, stia care sunt riscurile, dar totusi a ales sa joace. Asa traieste ea, un suflet rece, un jucator impatimit al dragostei de doua saptamani, un zambet intr-o ploaie de tragedii, satiriza dragostea, luand-o peste picior, si bine facea!

Privirile, mangaierile, totul. Poate vor incepe iar jocul. Un joc atat de usor de inceput, dar aproape imposibil de incheiat.

Strainul ce te va duce la casa din povesti.

[iulie, 4, 2012]

%d bloggers like this: