RSS Feed

Tag Archives: dragoste

Monoloage II

Posted on

–          Nu credeam că şi eu pot simţi… Şi e atât de simplu.

–          Evident că si tu poţi simţi. Toată lumea simte. Chiar daca mimezi sentimente, actorule, şi tu poţi simţi. Poate mai greu, dar nu imposibil.

–          Nu credeam că poţi sa exprimi în atatea cuvinte un simplu sentiment. Deobicei oamenii spun că nu există îndeajuns de multe cuvinte pentru a exprima un sentiment. Dar sunt. Sunt atat de multe şi pot spune atât de multe. Poate că oamenii nu le înţeleg sensul întru-totul, dar cuvinte sunt. Şi e atât de complicat să simţi… Dar atât de frumos.

–          Este, într-adevăr, frumos. Este frumos când îţi place ce simţi, dar ce se întampla atunci când ce îţi plăcea se transformă în ceva ce nu-ţi mai place? Şi nu pentru că aşa vrei tu, ci pentru ca aşa se intamplă, pur şi simplu… Se întâmplă să doară. Şi doare atât de rău. Tu nu ai de unde să ştii asta, cel puţin nu deocamdată, personajele tale nu simt la aceeaşi intensitate. Sunt doar nişte roluri pe care nu înţeleg cum de le joci atât de bine.

–          O fac pentru că, înainte să nu mai simt, să mă pietrific, am simţit şi eu.

–          Tu? Nu te cred. Cum nu te cred când îmi spui ce simţi… Defapt mi-e frică sa te cred, mi-e frică să cred şi după să nu fie adevărat, să simt de una singură. De aceea nu te cred, pentru că nu vreau să simt doar eu, nu vreau să simt degeaba. Te vreau. Să fii al meu. Dar tu aparţii altei lumi. Ai alte personaje principale pe propria-ţi scenă, iar eu nu prea am ce căuta acolo…

–          Ai observat că noi, oamenii, deobicei suntem atraşi de ceva ce nu avem voie să avem? Pentru că este imoral să simt pentru tine, este şi ilegal, dar uite că simt. Nu pot face nimic să opresc asta. Şi da, credeam ca personajul principal al fiecaruia nu este nimeni altcineva decât el însuşi. Iar dupa ai apărut tu. Mi-ai demolat ipoteza, mi-ai consumat inumanitatea, m-ai făcut om.

–          Erai şi înainte de mine, dar nu voiai să vezi asta. Poate că ţi-era frică…

–          Înainte? Ce eram eu înainte de tine… ştii ce eram? Eram o fiinţă moartă ce trăieşte, eram secat de orice sentiment, n-aveam nici măcar compasiune. Dar mi-ai colorat tu viaţa. Şi sper să rămâi.

–          Nu plec nicăieri.

“Nimic nu durează în suflet. Până şi cea mai verificată încredere poate fi anulată de un sigur gest.”

[martie, 22, 2013]

Moartea unui nemuritor

Posted on

Am alunecat de pe un nor si m-am trezit brusc, tresarind.  M-am uitat in jur si totul era exact cum imi aminteam, scaldate-n intuneric. Am stat ghemuita in pat ceva vreme, incercand sa alung visul, insa n-am mai putut adormi. Mi-am deschis aripile si-am zburat afara. Voiam sa gasesc un loc ferit de ochii aceea straini, ochi ce-mi patrundeau pana adanc, in mine. Deci am zburat si m-am asezat pe fortificatia unei stele. Particule din minte imi fugeau la imagini neinsemnate, dar care au insemnat ceva in trecut, la fapte neterminate si, involuntar, la el. Atunci l-am vazut venind spre mine, mai apoi asezandu-se pe aceeasi stea. Linistea aceea ma intimida, deja jucam cu armele lui.
” Tu esti nemuritor… ” i-am zis. “Si eu nu…”
“Da… si ? ”
” Nu trebuie sa te iubesc !! Nu… ”
“Am mai avut discutia asta de o mie de ori ! Taci, te rog frumos ! ”
Mi-am deschis din nou aripile albe, pure, si-am zurat inapoiin camera mea, dorindu-mi sa visez, dar a venit dupa mine, calcand in picioare dorinta visului.
“De ce ai plecat ? ”
“Mi s-a facut frica de intuneric… ”
“Eram printre stele… Acolo nu e niciodata intuneric ! ”
“Uite ce e… Eu sunt o muritoare printre nemuritori.. Ma simt straina. Locul meu nu e aici. Multumesc ca mi-aiarata cum sa zbor. Acum i-ati aripile inapoi si reda-mi libertatea, te rog ! ”
” Stai ! Ce libertate? Esti libera sa faci ce vrei ! ”
” Ba nu…”
L-am dezbracat de sentimente si acolo am vazut, ascuns intr-un colt, sufletul meu. L-am luat s-am pasit spre marginea lumii lor. Dar sufletul meu nu-si dorea acelasi lucru…
” Nu-i nimic, am spus, mai mult pentru mine. Voi pleca oricum dincolo, insa de data asta voi fi o muritoare fara suflet. Pastreaza-l, egoistule ! Lasa-ma pe mine sa  ratacesc stingher prin neantul sentimentelor, fiind imuna la orice.
Un zambet rece mi-a brazdat chipul.
“Dar… nu vreau sa pleci !”
“De data asta voi fi si eu egoista ! ”
Am pasit in lumea mea, intr-o lume rea, plina de ura si nepasare, dar o lume normala. Imediat cum am pasit acolo am simtit cum raman fara aripi, fara suflet si golita de orice sentiment uman si inuman. Si mai rau… durea…
A trecut timpul si am incercat sa-l uit.  Insa golul lasat de sentimente si de suflet, impreuna cu cicatricea lasata de aripi mi-aminteau mereu ce-a fost. Am incercat sa-mi asez camara cu amintiri astfel incat eternitateat lui sa n-aoba loc, dar n-am reusit.
” Intr-o zi l-am intalnit iar, in lumea mea de data asta. Pe terenul meu de lupta.
” Ce faci aici ?” l-am intrebat.
” Te cautam ”
” Si m-ai gasit ? ”
” Nu… Inca te mai caut. Am venit sa-ti inapoiez sufletul. ”
Mi-a zambit si-o lacrima i-a fulgerat chipul.
“Poftim! Ia-l ! ”
A scos sufletul meu din buzunar si mi l-a intins. Zambea, insa lacrimile lui tradau adevaratele sentimente.  Avea un zambet atat de pur, de sincer, aproape perfect. Numai daca n-as fi stiut ce masca perfecta era zambetu; acela…
” Te iubesc !” Mi-a zis .
“Te-am iubit…” I-am raspuns.
Mi-am luat sufletul din mana lui, iar el si-a deschis aripile acum murdare si ciudat de diufulite si a vrut sa plece.
“De ce pleci ? ”
” Raspunsul e irelevant. Important e ca tu ti-ai recapatat sufletul…”
N-am apucat sa-i mai spun nimic, ca l-am vazut prabusindu-se, inganand ceva:
” Multumesc ca m-ai lasat sa te iubesc ! ”
Imi daruise nemurirea lui !!

 

 

(Scuzati-mi lipsa, acum m-am intors 🙂 ! )

Noiembrie…

Posted on

< Povestire scrisa numai din perspectiva lui.>

Stătea ghemuită pe pervazul geamului privind afară, privind in gol. Eu stăteam şi-i admiram gesturile involuntare, atât de uzate, dar parcă niciodata folosite destul.

” Crezi că ploaia are sentimente? ”

Eu eram pierdut printre diversele ei portrete tipărite-n minte…

” Poftim? ”

” Nimic… ”

Acum oare de ce tăcea ? Era o tăcere dintr-un univers particular ce avea ca unicul scop gălăgia de sentimente ce le provoacă.

” Ploaia te iubeşte! ” i-am zis.

” Ba nu! E noiembrie… ”

” Şi? ”

” Ploaia de noiembrie e rece, e moartă… ”

” Da, dar, gândindu-se la tine, fiecare particula de apă se incălzeşte şi… ”

” Bine, lasă … ! ”

Şi ş-a întors capul innapoi spre geam. Şi-a luat o ţigară şi ş-a aprins-o, mai apoi lăsând-o doar să ardă.

” Vrei să mergem afară? ”

” Nu! ”

” Îţi fac o cafea? ”

” NU! Lasă-mă! Nu vreau nimic… Doar noiembrie… ”

A deschis geamul şi a lăsat ploaia să-i ude chipul. Plângea. Şi-a ascuns lacrimile de ochii mei.

” Eşti mai frumoasă când plângi. ”

A schiţat un zâmbet strâmb şi mi-a zis:

” Am prins o lacrima de ploaie… Mi-a zâmbit! Era doar o lacrimă zâmbitoare…”

” Şi… crezi că lacrimile de noiembrie au sentimente? ”

A stins ţogarea şi a aruncat-o pe geam.

” Nu. ”

” Ba da… Ele însuşi, prin simpla şi unica lor existenţă sunt un sentiment. Doar că e un sentiment tăcut, marginalizar chiar. ”

<1. Scuzati-mi absenta. 2. Placinta ? R: Placinta… : )) >

Cuvinte.

Posted on

” Auzi ? Când îmi dai steaua ce mi-ai promis-o ? “

” Ţi-o voi da. Şi ţi-o voi prinde în păr, astfel ca alte stele să te invidieze pentru strălucirea ta, steaua mea pământeană! “

” Cât de tăcute sunt cuvintele tale, acum că luna ne priveşte… Nu vreau o stea ! “

” Dar ţi-am promis ! “

” Şi ce dacă ? “

N-a mai spus nimic.

” Acum de ce taci prin cuvinte ce nu le laşi să se dezlănţuie ? “

” Pentru că steaua aceea ţi-am promis-o, iar tu nu o vrei ! “

” Nz vreau stele de la tine. Asta vreau de la Luna. De la tine vreau cuvinte, sentimente. “

” Cuvintele ţi le pot da oricând. “

” Tocmai, însă cele pe care le vreau eu nu. “

S-a aşternut iar liniştea peste acea noapte. O noapte plină de vina primului sărut.

Nu mi-am dorit steaua, însă el mi-a adus-o şi mi-a prins-o în păr, întocmai cum a zis. Mi-a dat chiar mai mult. Mi-a dăruit fericire, mi-a arătat cum să zâmbesc. Am îndrăznit chiar să zâmbesc în lumea mea, unde acest lucru este total interzis.

” Multumesc ”  i-am spus.

” Pentru ce ? “

” Pentru tot, dar mai ales pentru ca mi-ai arătat cine sunt. “

” Şi eu ? Eu cine sunt ? “

” Tu… Tu eşti acel ceva ce intrgeşte un tot. Eşti ceva simetric cu mine. Tu eşti partea aceea din mine pe care o iubesc ! “

” Dar eu nu te iubesc ! “

Am rămas fără grai. Dar, într-un târziu, i-am şoptit :

” Acum va trebuii sa învăţ să-ţi ascult într-adevăr cuvintele ce tac ! “

Am rămas lângă el pe iarba udată cu lacrimile de rouă ce-au plâns deasupra ei. Priveam Luna.  Steaua din păr mi s-a stins şi am rămas iar în întuneric. A vrut să plece, dar nu l-am lăsat.

” Rămâi ! “

” Pentru ce ? “

” Pentru a-mi reda lumina ! ”
” Dar nu pot. “

” Ba sigur că poţi !  Caut-o pe cer. “

” Dar cerul e întunecat. Mi-e frică să nu mă pierd… “

” Nu te vei pierde. “

L-am privit şi a început să plângă.

” Acum poţi să pleci. ” i-am şoptit din nou.

” Şi cu lumina ta cum rămâne ? “

” Becul meu s-a ars, iar tu eşti unicul meu bec. Pleacă, mie nu mi-e frică de întuneric… “

” Dar mie mi-e. “

” Nu-mi pasă… ” i-am zis întorcându-mi gândurile la Lună.

” Acum, eu cine sunt ? “

” Nimeni.”

” Şi ce vreau ? “

” Nimic ! “

Şi-a rămas în casa mea fără ferestre…

 

 

 

 

 < E seacă… >

%d bloggers like this: