RSS Feed

Tag Archives: sentimente

Monoloage II

Posted on

–          Nu credeam că şi eu pot simţi… Şi e atât de simplu.

–          Evident că si tu poţi simţi. Toată lumea simte. Chiar daca mimezi sentimente, actorule, şi tu poţi simţi. Poate mai greu, dar nu imposibil.

–          Nu credeam că poţi sa exprimi în atatea cuvinte un simplu sentiment. Deobicei oamenii spun că nu există îndeajuns de multe cuvinte pentru a exprima un sentiment. Dar sunt. Sunt atat de multe şi pot spune atât de multe. Poate că oamenii nu le înţeleg sensul întru-totul, dar cuvinte sunt. Şi e atât de complicat să simţi… Dar atât de frumos.

–          Este, într-adevăr, frumos. Este frumos când îţi place ce simţi, dar ce se întampla atunci când ce îţi plăcea se transformă în ceva ce nu-ţi mai place? Şi nu pentru că aşa vrei tu, ci pentru ca aşa se intamplă, pur şi simplu… Se întâmplă să doară. Şi doare atât de rău. Tu nu ai de unde să ştii asta, cel puţin nu deocamdată, personajele tale nu simt la aceeaşi intensitate. Sunt doar nişte roluri pe care nu înţeleg cum de le joci atât de bine.

–          O fac pentru că, înainte să nu mai simt, să mă pietrific, am simţit şi eu.

–          Tu? Nu te cred. Cum nu te cred când îmi spui ce simţi… Defapt mi-e frică sa te cred, mi-e frică să cred şi după să nu fie adevărat, să simt de una singură. De aceea nu te cred, pentru că nu vreau să simt doar eu, nu vreau să simt degeaba. Te vreau. Să fii al meu. Dar tu aparţii altei lumi. Ai alte personaje principale pe propria-ţi scenă, iar eu nu prea am ce căuta acolo…

–          Ai observat că noi, oamenii, deobicei suntem atraşi de ceva ce nu avem voie să avem? Pentru că este imoral să simt pentru tine, este şi ilegal, dar uite că simt. Nu pot face nimic să opresc asta. Şi da, credeam ca personajul principal al fiecaruia nu este nimeni altcineva decât el însuşi. Iar dupa ai apărut tu. Mi-ai demolat ipoteza, mi-ai consumat inumanitatea, m-ai făcut om.

–          Erai şi înainte de mine, dar nu voiai să vezi asta. Poate că ţi-era frică…

–          Înainte? Ce eram eu înainte de tine… ştii ce eram? Eram o fiinţă moartă ce trăieşte, eram secat de orice sentiment, n-aveam nici măcar compasiune. Dar mi-ai colorat tu viaţa. Şi sper să rămâi.

–          Nu plec nicăieri.

“Nimic nu durează în suflet. Până şi cea mai verificată încredere poate fi anulată de un sigur gest.”

[martie, 22, 2013]

Advertisements

Noiembrie II

Posted on

“Gata ? ”
” Gata ce ? ”
” Ai terminat de repetat rolul, actorule ? ”
” Da, cred că e timpul să-l pun în scenă. ”
” Te-am aşteptat. Dar e incredibil de greu de iubit în ploaia asta rece de noiembrie! ”
” Nu trebuia să mă aştepţi… ”
” Dar am facut-o. Şi acum iată-te, îmbrăcat în trupul unui muritor, al unui simplu actor. ”
” Nu trebuie să gândeşti aşa… Contează ce e pe sub costumul de muritor. Eu nu te judec după cum arăţi… ”
” Nici n-aş accepta s-o faci ! N-ai dreptul! Viaţa mea arde continuu şi tare mi-e frică să n-o stingă ploaia asta. Pe când tu, nicio ploaie nu-ţi va stinge vreodată flacăra vieţii”
” Asta nu cred că are mare importanţă pentru tine, iubita mea. ”
” Ba da, are ! Eu te iubesc numai o viaţă, pe când tu, actorule, vei iubi mai multe muritoare… ”
” Ba nu, eşti unică… ”
”  Ştiu că ştii să minţi frumos, dar te rog, nu-ţi etala talentul acum. ”
” Promit… ”
” Lasă ! ”
Ploaia străpungea fiecare cuvânt ce nu reuşeam să-l rostesc. Se înserase deja, iar aleea aceea era martorul tăcut al invidiei ce plutea în aer.
” Care-i rolul pe care il tot repeţi ?”
” Acesta. Sunt actorul propriei poveşti şi joc rolul secundar pe scena propriei vieţi. Tu ocupi rolul principal… ”
” Nu mai face asta. Uita tot si ia-o de la început cu cineva care stie să joace mai bine. Eu nu am viaţa ta. Nu am voie să te iubesc. Poate că nici nu vreau… ”
” Stai, te rog ! Nu pleca. ”
” Nu, actorule.  Eu voi muri odată şi-odată… ”
” Te rog ” mi-a zis.
Un zâmbet parşiv mi-a apărut pe buze, dar nu l-am arătat.
” Învaţă să accepţi lucrurile aşa cum sunt! ”
M-am uitat în ochii lui şi m-am crispat. Erau atât de  goi, încât nici ploaia aceea de noiembrie, care atinge şi cele mai adânci şi ferite colţuri ale fiinţei, nici ea nu ajungea acolo.
Am ascultat liniştea toamne câteva secunde. A încercat să schiţeze un zâmbet, dar şi acela era gol, lipsit de orice sentiment. Mi-a zis:
”  Nu uita ! ”
” Poftim ?! ”
” Mulţumesc ! ”
mi-a zis cand cortina s-a prăbuşit peste propria-i nemurire.

 

 

[Same shit, diffrent day, like the same ending, but diffrent story.. ]

Te aştept la o gară, pot ?

Posted on

” De ce nu dormi ? ”
” Nu pot… Cântecul acela îmi tot revine în minte şi mă poartă printre amintiri. ”
” Te-ai jucat vreodată cu amintirile ? ”
” Da ! De o groază de ori ! Dar de fiecare dată m-a durut… Dar lasă asta ! Uite, răsare soarele, răsar culori ! Ce-aş vrea sa pot arunca cu pietre-n soare, să nu-l văd, să nu-mi trezească nopţile nedormite. Să-mi lase doar mie noaptea… Doar dacă n-ar exista insomnia asta… ”
” Vino lângă mine ! ”
M-am dus şi m-am aşezat lângă el, m-am aşezat pe vise şi consecinţe, dar nu mi-a păsat. A început să-mi cânte amintiri. Le-am îndurat cu greu, cu ochii înlacrămaţi şi cu suspine care n-aveau curajul să se facă auzite. Sufletu-mi începea să curgă pe foaie. Prea multe sentimente învălmăşite şi încurcate şi adunate într-un suflet prea mic pentru ele. Camera toată era, parcă, încărcată toată cu sentimente şi emoţii ameninţătoare: depresii aruncate sub pat, durere ascunsă în sertar, lacrimi pe măsuţa de cafea şi eu, eu în braţele lui, tot într-un colţ al camerei.
Acordurile chitării au încetat a-mi presăra condimente peste amestecătura de gânduri şi amintiri.
” Tocmai m-am jucat cu amintirile tale, a durut ? ”
” Daa! Îngrozitor… Şi asta pentru că am alunecat de pe o stea când te-ai oprit ş-am căzut… ”
” Nu-i nimic, te-am prins eu! ”
” Ştii… ? Uneori sunt bune momentele în care amintirile te depăşesc, sunt mai presus de tine… Pentru că atunci eşti tu cu-adevărat. Atunci eşti tu în starea brută, nematerializat şi nemachiat. Cu imperfecţiunile de rigoare, dar atât de perfecte! ”
” Nu mai spune nimic ! ”
A plecat şi nu s-a mai întors niciodată, lăsându-ma pe mine să mă descurc singură cu toate amintirile din care ma hranesc zilnic.
” Acum eu o să te prind pe tine, când cazi de pe stele! ” i-am picurat şoapta aceasta pe umbrele urmelor ce-au ramas de când a plecat, dar ştiu c-a auzit-o!
Amintirile curg în continuare, dar viaţa nu, la fel cum speranţa nu moare niciodata, dra te omoară. Şi asta pentru ca doar în lacurile cu noroi pe fund se găsesc nuferi.

%d bloggers like this: